Filia Ortodoxă Şapartoc

FILIA ŞAPARTOC - PAROHIA ORTODOXĂ DAIA

Istoricul comunităţii parohiale

Filia Şapartoc aparţine din punct de vedere administrativ bisericesc de Parohia Ortodoxă Română Daia, Protopopiatul Sighişoara. Localitatea, aşezată pe o vale , înconjurată pe trei părţi de dealuri, se învecinează cu hotarele comunei Daia (la E), satul Vulcan (la S), Comuna Albeşti (la N) şi cu Municipiul Sighişoara (la V). Situarea pe valea care adună toate pârâiaşele de pe dealurile înconjurătoare se pare că a dat numele de „Valea noroioasă”, satului pe care maghiarii l-au numit Sàrpatok (Sàr patak = Vale noroioasă) denumire transformată apoi în numele de astăzi al satului, Şapartoc, nume fără nici o semnificaţie în limba română.

Prima atestare documentară a localităţii este la 1231 („Diploma regelui Bela al ungurilor”), ca apoi, să-l regăsim şi în alte documente de-a lungul secolelor. Conform Dr. Virgil Ciobanu („Statistica română din Ardeal, 1760-1762”), între 1760 şi 1762, în Şapartoc erau 53 familii de români ortodocşi, cu preot şi biserică ortodoxă, ceea ce demonstrează că atât satul cât şi comunitatea ortodoxă erau la acea dată deja organizate. Desigur românii erau majoritatea iobagi, pentru că la 1711 Ştefan Meteş („Viaţa agrară şi economică a românilor din Ardeal şi Ungaria”) consemnează că Şapartocul avea un nobil, 14 iobagi români, 2 zilieri şi un dregător – ultimii trei, unguri.

Datorită statutului lor şi ocupaţiei străine, care a determinat absenţa unei averi imobiliare a satului, în timp, s-a produs emigrarea în ţară şi străinătate a multor locuitori de aici. Ultimul secol a continuat, prin regimul care a urmat, să degradeze viaţa social-economică a locuitorilor satului prin lipsa căilor de acces, determinând un alt val de emigrări şi îmbătrânirea acestuia, ducând astfel localitatea în pragul dispariţiei totale (astăzi trăind aici doar cca 10 suflete de români şi cu puţin mai mulţi unguri, toţi vârstnici). Desigur că de-a lungul existenţei sale de secole, datorită izolării şi lipsei de interes a autorităţilor faţă de mica localitate, aici nu s-au dezvoltat în mod special alte activităţi economice, principala sursă de venit a şapartocenilor fiind agricultura. În concluzie, despre satul Şapartoc se poate vorbi astăzi de un trecut destul de viu şi semnificativ pentru zona în care se află, dar, din păcate, mai puţin despre un prezent sau viitor.

Istoricul bisericii parohiale

Biserica veche, construită din bârne, acoperită cu ţiglă, cu o clopotniţă detaşată, acoperită cu şindrilă, este consemnată ca având anul de construcţie 1834 „pe cheltuiala credinciosului Pintea Ioan” (se pare, alungat din comuna Albeşti de către groful Haller şi stabilit la Şapartoc), preot fiind Patriche Molnar. Cu toate acestea, se pare că această clopotniţă este mult mai veche, ea deservind anterior o altă biserică, (despre care nu există date), deoarece clopotul mic al acesteia (care există şi astăzi) are inscripţionat pe el anul 1692.

Biserica nouă, construită din piatră şi cărămidă, în formă de navă cu un turn pe sub care se face intrarea principală în biserică (prevăzută şi cu o intrare laterală), se construieşte între 1910 şi 1911 şi se sfinţeşte la 8 noiembrie 1911, având hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, la circa 200 m de cea veche. Această biserică este construită din daniile în natură, adunate ani de-a rândul de la credincioşi şi vândute. La aceşti bani se adaugă contribuţiile băneşti ale credincioşilor şi un ajutor bănesc de la Arhiepiscopia Sibiului, fundaţia Andronic. Constructorul ei este Andrei Ligner din Daneş, contra sumei de 12000 de coroane.

Printre alte obiecte de cult, din biserica veche, se aduc în biserica nouă şi cele două clopote. Credem că nu este lipsit de interes să menţionăm că la începutul primului război mondial, clopotul cel mare din biserică este aruncat din turn şi topit pentru a folosi la fabricarea proiectilelor de tun. Astfel, biserica rămâne doar cu un singur clopot (cel cu inscripţia 1692). După apelul făcut de cei de acasă, emigranţii din sat (în ţară sau străinătate) au făcut donaţii cu care s-a cumpărat un nou clopot în locul celui vechi. Apoi, doi credincioşi din sat plecaţi în America (Ilie Hoisan şi Jăcanu Nicolae) donează cel de-al treilea clopot al bisericii, care alături de cele două se află şi astăzi în turnul bisericii.

Printre obiectele vechi din parohie se cuvine a fi menţionat un exemplar din Cazania lui Varlaam, despre care nu se cunosc prea multe, singura însemnare de mână arată că a fost legată pentru a treia oară la 1812 (se află la Târgu Mureş), un Antologhion (scris de mână, aflat în Biblioteca Facultăţii de Teologie din Sibiu). Mai există un Straşnic (1753), un Chiriacodromion (1855), un Apostol (1851), un Penticostariu (1778), şi, desigur clopotul mijlociu de la 1692.

Nu se cunoaşte nimic despre preoţii care au slujit la Şapartoc înainte de 1763. La acest an se vorbeşte despre Preotul Gheorghe Săcuiul. Între 1794-1802, Preotul George Săpun, apoi, 1804-1811 Preotul Isailă Călbează urmat (1811-1821) de Ioan Călbează. 1822-1829 Preotul Pavel Molnar; 1830-1848 Preotul Patriche Molnar. Între 1848-1851 parohia este administrată timp de trei ani de Preoţii Ioan Ioanovici (Albeşti) şi Ioan Ticuşan (Daia). Între 1851-1865, Preotul paroh este Ioan Babeş, urmat de Preotul Zaharie Vlad, 1865-1886, urmat de administratorul din Albeşti, Preotul Zaharie Gane (1886-1891). Din 1891 până în 1901 parohia este păstorită de Preotul Ioan Hâţioagă, urmat între 1901-1938 de Preotul Moise Flităr. Timp de doi ani (1938-1940) parohul Şapartocului este Preotul Aurel Brăteanu, urmat de preotul Ioan Bătrânu 1940-1946. Timp de 12 ani, între 1946 şi 1958 vrednicul Preot Pereteatcu Vsevolod este parohul parohiei care urmează să fie administrată apoi, timp de doi ani de preoţi pensionari din împrejurimi, până în 1960, la venirea Preotului Ioan Boian care o păstoreşte până în 1971. Îi urmează Preotul Remus Holom (1971-1980) şi Preotul Ioan Baboş din 1980 până în prezent. Credem că este important şi a menţiona că există documente care arată că la 1752 parohia Şapartoc era „matera” parohiei Sighişoara, şi nu numai, ea fiind deja organizată la acea vreme, spre deosebire de Sighişoara şi satele din jur, care, datorită ocupaţiei străine nu au avut posibilitatea să îşi construiască biserici, să se organizeze ca parohii şi să aibă preoţi.

Epitropi mai de seamă pe care îi găsim în documente sunt Ioan Munteanu şi Irimie Nicoară, iar cântăreţi Nicolae Precup, Nicolae Călbează şi Mihail Crăciun.

Cimitirele

În satul Şapartoc au existat două cimitire. Primul şi cel mai vechi, se afla în jurul bisericilor vechi, iar astăzi este dispărut. Cel de-al doilea se află la marginea de sud a satului, donat de comună, după Primul Război Mondial, Parohiei Ortodoxe.

Activităţi culturale şi filantropice în trecut

Desigur că întreaga activitate culturală care se desfăşura în localitate, date fiind condiţiile românilor la acea vreme, se desfăşura în jurul bisericii, sub oblăduirea slujitorilor ei. Aici se adunau românii, participau la slujbe, iar îndrumaţi de preoţii lor, diecii şi învăţătorii satului, organizau diferite evenimente culturale (coruri, piese de teatru, etc.), care, însă n-au depăşit graniţele satului, astfel încât să se poată face remarcate. Putem consemna aici contribuţia învăţătorului Patriciu Pintea (1843-1934, fiul lui Ioan Pintea), care a avut o contribuţie esenţială în alcătuirea mai târziu a monografiei satului Şapartoc de către Preotul Ioan Boian, prin datele culese, păstrarea lor şi încredinţarea acestora urmaşilor pentru a putea fi astăzi cunoscute. Un alt învăţător care a educat şi şi-a pus amprenta pe generaţii întregi de copii ai satului a fost Ioan Munteanu (împreună cu soţia sa, Maria, învăţătoare şi ea).